Tu ai devenit furtuna

Câteodată, noaptea, gândurile îți sunt mai clare ca niciodată. Sub adăpostul întunericului, când toată lumea doarme, pare că lumea întreagă îți aparține.

Și sub această perdea de întuneric, luminile celor ce au fost și a celor care urmează se aprind ușor, rând pe rând, conturând drumul pe care umbli cu tot ce ai lăsat în urma ta și pe care vei păși în continuare, indiferent cât de dureros este să nu te mai poți întoarce la unele momente și stări.

Cele mai devastatoare furtuni vin întotdeauna în mod neașteptat de puternic. Cu toate că simți dinainte că este o schimbare în vântul care adie, că norii încep să se adune și să întunece orizontul, că stoluri de păsări în zbor își caută cu disperare o destinație departe, nimic nu te pregătește cu adevărat pentru furia furtunii care se apropie.

În viețile noastre, multe momente sunt asemenea acestei furtuni. Pentru că până atunci te-ai obișnuit cu vremea caldă, cu soarele dogoritor de pe cer, ignorând poate toate semnele care prevesteau schimbarea. Și orice ai face, oricât ai spera, nu este nimic care să oprească furtuna.

Și dintr-o dată, totul se schimbă la 180 de grade, totul devine întunecat și rece și neprimitor, iar tot ce vrei să faci este să găsești un adăpost, o ocrotire în fața acestei furii dezlănțuite parcă peste întreaga ta lume.

Ca în orice furtună sufletească cauți să te încălzești, să găsești o rază de soare măcar, dar nu ai cum, nu ai de unde. Te simți gol în mijlocul iadului izbucnit și poate tot ce mai poți să faci este să te pierzi pe tine în orice se poate, să uiți de zilele cu soare care sunt departe acum și puțin probabile, dacă nu chiar imposibile. Pentru că ele s-au mutat pe alt tărâm.

Și începi să rătăcești o vreme printre nimicuri, te agăți de ultimele amintiri ale vremii frumoase care a trecut, te îmbeți de gânduri și suspine și-ți petreci solitudinea între diferitele nuanțe ale întunericului. De la o vreme parcă începi să nu mai simți recele care te cuprinsese, iar stropii de ploaie par că te îmbracă în straie noi și-ți ascund ochii curgători. Pașii îți devin din ce în ce mai apăsați, până când simți că la o simplă călcare poți să naști tunete și fulgere.

Devii treptat mai atent la furtuna din jur. Cu o curiozitate aparte îi urmărești încet manifestările diverse, de la vijelia pe care o stârnește, la perdeaua de apă care nu se oprește, la trăsnetele ce cutremură orice ființă vie și fulgerele care brăzdează bolta de deasupra. Începi să te miști mai încet, ca și cum ai dansa pe ritmul unei muzici pe care doar tu o poți înțelege. Totul încetinește odată cu tine.

Începi să îți dai seama că totul este atât de calm încât poți urmări cum chipul tău se reflectă în fiecare picătură căzută pe pământ, în fiecare frunză de copac umedă, care se zbate în bătaia vântului. Și de fapt, în momentul acela, tu ești ploaia care curge, tu ești vântul care suflă sălbatic, tu ești fiecare tunet și fulger care se manifestă.

Tu… ai devenit furtuna! Dar ai tot dreptul din lume la această furie. Pentru că soarele ți-a fost răpit. Pentru că ai avut prea mult soare în tine. Și așa este mersul vieții…

Lucrurile devin limpezi în acest fel. Orice întâlnire de pe această cale a vieții are o lecție pe care trebuie să o învățăm. Iar treptat, de-a lungul timpului, vom fi căpătat înțelepciunea de a da drumul atunci când căile se despart.

Gânduri și Nuanțe